- Ştii... m-am îndrăgostit, îi zise el cu un zâmbet ce-i ilumina toată faţa
Ea îl privi, din capătul celălalt al bucătăriei înguste, în timp ce-şi turna încă o ceaşcă de cafea. Zâmbetul acela misterios ce-i lumina privirea o făcea să-l iubească şi mai mult.
Şi vorbele pe care tocmai le auzise o făcuseră să tresară plăcut, să simtă o căldură plăcută în tot trupul. "în sfârşit toate astea vor ieşi la lumină" gândi ea...
- De cine? întrebă glumind, fiind sigură în momentul acela că nu putea exista vreun răspuns care să îi contrazică simţurile
- De... prietena ta cea mai bună. Ştii, de acum ceva vreme, de când ieşeam împreună toţi trei. şi mai apoi...
Nu mai auzi restul explicaţiilor. Simţea că tot sângele i s-a scurs din trup, îl privea fără să-l audă. I se păru că pentru un moment infinit de lung timpul se dilatase. se simţea pur şi simplu amorţită, năucită de ceea ce tocmai auzise.
Zgomotul ceştii care se izbi de gresie, împrăştiindu-se în zeci de cioburi la picioarele ei fu singurul în stare s-o readucă la realitate.
Îl auzi de departe întrebând ce s-a întâmplat, incapabil să sesizeze sau să înteleagă durerea ei.
Privea inertă cioburile albe, împrăştiate asemeni sufletului ei acum... şi lacrimi tăcute începură să-i curgă pe obraz.

24.09.2009