Fug de tine de o mie de ori pe zi, fug spre tine, râd, plâng, mă pierd, îmi amintesc...
Şi, în toate astea, cumva, gravitez în jurul zâmbetului tău.
Vreau să fug şi nu reuşesc să fac decât un pas. Vreau să te ating dar nu pot. Te vreau, dar te păstrez în vis. Vreau să-ţi zâmbesc, dar te rănesc.
Alb şi negru. Negru şi alb. Niciodată gri.
Zâmbet şi lacrimă. Lacrimă şi zâmbet. zbucium.
De unde vii? Cum m-ai găsit? Încotro pleci? De unde vin? Unde te-ai oprit, de unde încep?
Mă gândesc oare la tine pentru că şi tu faci la fel? Îmi simţi gândurile şi zâmbetul ascuns? Ştii când îmi e dor şi când vreau să fug?
Simt câteodată că mă priveşti. Alerg să te găsesc sub geamul meu. Dar nu eşti acolo... Poate mă priveşti de departe, cu ochii minţii. Sau poate eşti aici.
De ce mă gândesc la tine? De ce îmi apari mereu în minte, în vis? De ce îmi place atât de mult cum zâmbeşti? Şi de ce îţi sunt atât de dragă chiar şi când te îndepărtez?