Am nevoie să mă exprim în atâtea feluri. Port cu mine atâtea imagini, cuvinte şi emoţii care aşteaptă nerăbdătoare să iasă la suprafaţă, să prindă viaţă, să zboare, să cânte, să lunece pe coli albe , să trezească un zâmbet sau să stârnească o lacrimă. Ori de câte ori adun tot acest freamăt interior, îl clasific cu grijă şi îl curăţ de praf, constat cu tristeţe că nu-i găsesc loc în cămăruţele prea mici şi prea înghesuite ale “casei” mele.
Merită, ştiu, un spaţiu adecvat, în care să se poată manifesta în voie şi unde să poată creşte aşa cum ar vrea, în care să se umple de substanţă . Dar nu ştiu unde să le aşez. Aşa că mă văd nevoită încă o dată să le aşez, cuminţi, în colţul din care abia le-am scos să le primenesc, să le promit solemn că în curând le voi găsi locul pe care îl merită şi să trag din nou perdeaua uitării peste ele, o vreme, până când suspinele lor vor ajunge din nou la mine şi vor cere atenţia pe care o merită.
Vreau să pot pune în imagine tot ce nu pot exprima prin cuvânt, să construiesc din emoţii, ca măcar o parte din tot ce văd şi simt să-i atingă şi pe alţii. Ştiu că totul depinde de mine în mare parte. Poate tocmai asta dă naştere acestor nesfârşite frustrări pe care le simt tot mai acut.
Îmi caut liniştea şi spaţiul potrivite ca să pot renaşte, să pun în mişcare toată energia asta care stă nefolosită şi care mă macină încet încet.