…e frig…si liniste…si gol in jurul meu. Plutesc in afara trupului meu, ma simt suspendata si neputincioasa. Privesc cu groaza in jos si abisul din sufletul meu pare ca abia asteapta sa ma inghita cu totul...abia respir de teama ca orice miscare brusca ma va arunca ametitor de repede in gol si ca voi cadea asa la nesfarsit..... nu vad nimic familiar, nimic care sa ma linisteasca, nimic de care sa ma agat.... sunt doar eu pierduta in vid....... simt cu fiecare clipa cum ma pierd , cum ultima farama de viata , de gand se scurge din mine....sunt pustie...un invelis de lut, din care doar ochii mai amintesc ca a fost candva insufletit.... pustiita de ganduri ma trezesc intr-o lume terna, fara forme, fara sens, fara viata....o lume de umbre colturoase, care ma sfarsie de cate ori incerc sa le ating... nu stiu ce sa fac, ce drum sa apuc...nesiguranta e singurul lucru pe care il simt... si frica....frica de a nu sti ce se intampla cu mine, in mine, frica de a ma trezi singura in lumea asta care nu e a mea, FRICA....

......intr-o singura clipa am pierdut orice reper, orice culoare...m-am pierdut pe mine...ca si cum cochilia mea s-ar fi dizolvat instantaneu, si lumea intreaga o data cu ea...sunt singura ; de data asta nu sunt singura printre oameni, sunt singura in mine, lipsita de substanta si de vointa...sunt nimic...nu mai simt decat amorteala lasata de lipsa de sentiment, nu mai am indoieli, nici sperante, nici vise, nici lacrimi.....nu mai sunt nici macar gand...nu mai stiu cine sunt, ce sunt.....e atat de liniste, incat nu mai reusesc sa ma aud nici pe mine....mi-e frica !